Mama

Flori albe de ciresi impodobesc chipul ei blind, senin, intotdeauna incoronat de zimbet. Ochii ei adinci si negri, parca vegheaza si acum peste tarimurile mult calcate de ea. Umerii ei, incovoiati de truda anilor, ma petrec in fiecare seara. Bratele -i neobosite in a face binele, parca vor sa ma mai alinte...E doar vis. Nu mai poate fi realitate. Chiar nu se ma poate!!! Pina acum, puteam face orice pentru ea... cu mare placere. Acum nu mai pot! E zadarnic, groaznic, insuportabil! De ce am lasat-o sa plece? Sau, de ce nu m-am dus sa o vad mai devreme? Intrebari, incarcate de sentimente de vina, vor apasa pentru multa vreme linistea mea.

Prima jumatate a vietii mele, a trecut mult prea repede ca sa ma fi oprit din iures si sa stau alaturi de ea, sa o intreb ce o doare, ce nevoi are, si daca totul e bine in viata ei. A doua jumatate, desi aparent am fost la foarte mare distanta de ea, totusi, am avut-o mereu linga mine: in bucatarie, in atelier, la plimbare, chiar si la cumparaturi. Miile de kilometri nu erau un obstacol in calea comunicarilor noastre. In fiecare an, toamna, odata cu pasarile calatore, isi incarca aripile cu leustean, frunze de vie din gradina noastra, ghebe, miere si nuci din nucul nostru si se imbarca la o lunga dar mult asteptata calatorie. Daca ar fi fost dupa ea,...cuibul ei ar fi fost aici cu cei dragi! Dar inima nu o lasa sa nu-si vada fragutele, capsunile, baiatul cel ramas in tara si,...mai mult ca toate, mormintul fratelui meu care trebuia ingrijit in fiecare primavara.

Asa a fost ea. An dupa an si clipa dupa clipa, a trait doar pentru altii. Anul acesta, a obosit inainte de vreme. Si-a strins cuminte aripile si a ramas la cuib. Un cuib intunecat si rece. Pina acum, imi placea gradinaritul, mirosul pamintului dupa ploaie si bucuria primei recolte sau gingasia bobocilor de tradafiri. Acum, totul sa transformat in ura cumplita. Pamintul este cel mai mare dusman al meu. Mi-a luat ce a fost mai scum pe lume: mama! Ce bogatie am avut! Ce dar divin mi-a fost dat sa am ca mama. Oriunde ma intorc, miroase a ea. Camera ei a ramas neatinsa, in perfecta ordine. Dar nu se mai intoarce. Stiu ca am dus-o intr-un loc din care nimeni nu mai vine inapoi...Ma lupt cu lacrimile si ramin batuta. O lupta care nu se va sfirsi...