Powered By Blogger

Saturday, February 20, 2010

Viata nu este un VCR!

Ronnie se prezinta la medic pentru vizita medicala. Dupa a scurta asteptare, medicul se intoarce cu rezultatul: "Cancer de limfa!"

In secundele urmatoare, o liniste funerala se asternu in cabinet. Medicul il intreaba pe Ronnie daca are ceva de intrebat. Sint sigura ca Ronnie nu a auzit nimic. El era inca socat de diagnostic. Nu putea inca sa asimileze ultima informatie. Se afla intr-o lume de denial si descurajare. Tot ce se petrecuse in viata lui pina in acel moment, dintr-o data au fost proiectate undeva in istorie. Stomacul ii atirna undeva intr-un hau si golul care ii luase locul, era umplut cu un carbune aprins care ardea necrutator. V-a trebui sa-si anunte familia. Cum? Ce cuvinte sa aleaga? Isi si imagina sfaturile imposibile care le va primi de la toti prietenii, insotite de banala fraza: "Ma voi ruga pentru tine!" Aha! Usor de spus, nici nu costa nimic. Doar ceva timp. Dar pentru el care abia implinise 28 de ani, orice lozinca era de prisos.

Dupa citeva saptamini, isi ia inima in dinti si apeleaza la pastorul lui ca sa se roage impreuna cu el. El personal nu credea in puterea rugaciunii, insa aflase ca asa face toata lumea. Au trecut aproape doi ani, timp in care tratamentul si rugaciunile nu aveau niciun efect. Ronnie ajunse din nou in spital, dar de data aceasta pentru timp nedeterminat. Din nou apeleaza la pastor sa vina la el, sa se roage pentru el si sa ii asculte ultimele dorinte. Intre timp isi facuse bilantul vietii lui. Se impacase cu toti cei cu care avusese vre-un meci si avea inima linistita. In timp ce pastorul se asezase pe genunchi sa se roage la marginea patului, Ronnie ii spune:" Stii, viata nu este un VCR. Nu poti sa dai mai departe secventele neplacute ale vietii. Trebuie sa o traiesti secventa cu secventa. Si in fiecare clip, Dumnezeu este prezent!" El era acum convins ca Dumnezeu se afla si in aceasta secventa.
Multi dintre noi am vrea sa derulam secventele mai putin placute prin care trecem. Dar daca realizam ca nimic nu se petrece in viata noastra fara prezenta Lui in prim plan, orice umblare prin "valea umbrei mortii" o vom trece cu succes.

Sunday, February 7, 2010

Committed

Cineva odata a spus:"Marriage is a friendship reconized by the police". Aceasta fraza ascunde foarte mult adevar. De regula, bineinteles, aproape toate divorturile sint o experienta trista,neplacuta. Unele se termina cu sinucidere sau crima, altele printr-o nesfarsita perindare a copiilor de la un partener la celalat, pina cind micutii se fac mari si aleg pe care din cei doi nefericiti sa-i mai viziteze. Poate ca intre timp fiecare si-a "refacut" viata asa ca nici pruncii nu au chef sa le mai calce pragul.
O buna clienta de-a mea, a trecut prin acest ordeal,fara ca sa fi primit mai intii vre-un semnal de alarma. Descurajata, aproape mai mult de moarte decit de cei dragi, dupa divort, face o juruinta care mai tirziu ii aduce mult chin sufletesc. Se hotaraste fata de Dumnezeu ca niciodata nu va mai incheia contract de casatorie asa cum toata lumea o face la starea civila, cu acte si hirtii care mai tirziu, cine stie, v-or fi iarasi desfacute prin divort. Asa se face ca primul ei partener care l-a avut dupa divort a inteles-o si nu a avut nici o problema cu dorinta ei. Nu si-au facut nici un act impreuna. Au hotarit sa aiba conturi de banca diferite, proprietati, masini, case,etc.... Totul a mers extraordinar de bine si asupra relatiei lor, domnea o liniste si o pace absoluta. Dupa mai bine de patru ani de convietuire, a aparut o problema la inceput minora. Cu taote ca Nina si sotul ei Felipe aveau atitea binecuvintari si asemanari impreuna, totusi o problema ii deosebea foarte mult. Filipe era de origine Braziliana, cu cetatenie Australiana. Nina s-a nascut in sudul Georgiei, in Statele Unite. La inceput, indragostitii nu si-au pus nici o problema. Dar, a venit vremea cind Felipe a trebuit sa paraseasca Statele Unite, nu de buna voie ci fortat de autoritati. Un proverb din batrini spune ca:Pasarea si pestele pot cu siguranta sa se indragosteasca, dar unde vor trai? Solutia a venit tot la fel de repede. Nina era o pasare care putea innota iar Felipe, un peste care putea zbura. In urmatorii doi ani, viata lor s-a desfasurat mai mult calatorind, zburind intre celelate continente, admirind multe apusuri de soare impreuna. Dar faptul ca erau straini si fara tara, ii consuma zilnic. Dupa multe interventii, Felipe obtinu o viza de 90 de zile pentru America. Aceasta a fost privita de amindoi ca un vis, ca o frintura de paradis pentru relatia lor. Sosit la aeroport, Felipe este oprit la oficiul Homeland Security, interogat pentru mai mult de sase ore si primeste verdictul: Doua saptamini de custody si refuzul de a intra in tara. Foarte devastator pentru Nina. Atunci, in acele momente, si-a dat seama ca juruinta ei de a nu se mai casatori cu nimeni prin starea civila, a devenit un blestem. Problema ar fi putut fi rezolvata foarte simplu. Prin casatorie, iubitul ei putea sa locuiasca impreuna cu ea in States fara nici o problema. Dar era una,destul de mare. Isi jurasera prietenie pe viata, fara niciun fel de contracte facute la stat sau avocati... Ofiterul de la emigrari le-a ingaduit citeva minute inainte ca Felipe sa fie retinut in vederea deportarii. Cu lacrimi in ochi,el ii multumeste pentru timpul petrecut impreuna, timp care afost the best in his life."No matter what happens now,no matter what you decide to do next, just know that you've given me the most joyful years I've ever known and I will never forget you."
Chinuita de propria-i constiinta, hotarirea ei a fost sa se desparta in cel mai frumos stil posibil. Exista oare asa ceva? Nu cred in hirtii si nici in martori omenesti. Aici sint de partea ei. Totusi durerea si chinul ei sufletesc era prea mare. Intr-o fractiune de secunda, Nina a uitat de hotarirea ei. Cu fata plina de siroaiie de lacrimi,tremurind din toate articulatiile, s-a apropiat de urechea lui si i-a spus:"I love you so much, I will even marry you."
Dupa aceasta secventa, mult indragitul ofiter from Homeland Security, i-a separat, i-a pus catusele lui Felipe si l-a condus spre arest pina in ziua deportarii.
A trebuit sa mai treaca aproximativ trei ani ca el sa poata veni din nou in Statele Unite. Acum avea alt statut, cel de sot, casatoriti legal. Cu aceasta ocazie, Nina a facut alta juruinta:"Till death do as apart!"

Thursday, February 4, 2010

The veil

Anny a fost una din bunele mele colege de liceu. Frumusetea si finetea ei distinsa nu poate fi uitata usor. Nu cred ca a existat vreun coleg care sa nu spere la macar o partida de dans sau vizionarea unui film impreuna cu ea. Toti baietii intorceau capul dupa ea si li se faceau ochii cit cepele conducind-o cu privirea. Era "beton",nu altceva. Furorile facute de ea erau auzite pina si la celelalte licee. Avea charm si noblete asa cum orice baiat isi dorea. Invata bine, chiar foarte bine si intentia ei era ca sa intre cu orice chip la medicina. Si a reusit din prima, cu nota maxima si cu bursa foarte buna. Pina in anul intii de facultate nu a avut nici un prieten intim. Nu avea timp. Singura ei preocupare a fost scoala. Ironia soartei a facut ca sa se cunoasca cu un coleg de facultate, brunetel, bine legat si bine asezat din punct de vedere material. Cine isi permitea sa aiba masina sau apartament in timp ce era student in anii '70...?
Colegul interesat era arab. Si nu orice fel de arab ci unul cu bani multi si parinti cu situatie sociala foarte buna. Nu a trebuit sa faca mult efort ca sa o cucereasca pe Anny. Cu doua perechi de Jordache, ceva ciocolata si alune de la shop, deal-ul a fost semnat. Anny s-a indragostit pina peste urechi si in cel mult doua luni a avut loc si nunta. Ca in orice familie la vremea aceea, la un an dupa nunta a venit si mostenitorul. O fetita brunetica cu ochii albastri, exact dupa tiparul mamei,nas cirn si gropite in obrajori. Un copilas atit de indragit de bunici si restul familiei cum putin mai vazusem pina atunci. Pruncul meu era cam de aceeasi virsta cu al ei. Recunosc ca ma uitam cu putina invidie la micuta Nelya si imi ziceam in sinea mea: "daca nu am si eu o fetita cu ochi albastri, macar brunetica si cirna sa fie ca restul se poate aranja mai tirziu". Nu m-am gindit si la posibilitatea de a avea o fetita blonda cu ochi albastri. Cum s-a si intimplat dupa aproape 6 ani.
De ceea ce s-a intimplat dupa anul '87, nu am prea multe amanunte. La vremea aceea nu se putea vorbi prea mult de ceea ce doreai sa faci. Trebuia sa fii foarte atent cine iti sint prietenii apropiati si in cine poti avea incredere. Din motive binecuvintate,eu am parasit tara impreuna cu familia mea. Timp de cinci ani nu am stiut nimic de Anny. Am banuit ca este la fel de fericita si ca a reusit sa termine specialitatea in chirurgie dentara. Spre marea mea surpriza am aflat ca inainte de sfirsitul anului '89, sotul ei a luat-o intr-o vizita in tara lui si nu s-au mai intors. Am sperat ca totul este bine si ca se bucura de aceeasi viata fericita de familie pe care o avea in tara ei. Ce s-a intimplat mai tirziu, imi este aproape imposibil sa macerez in mintea mea. Cum e posibil ca o persoana atit de culta cum era Jamal, cu doua facultati, sa isi trateze sotia si fetita nu mai mult decit ca pe o sclava cu pruncul ei? Anny a devenit sotia numarul 7, nu avea voie sa lucreze, trebuia sa umble in totalitate acoperita, doar ochii putea sa-i tina dezveliti.. Fetita la fel, acelasi tratament, impartea camera de joaca impreuna cu cei 12 frati si surori pe care ii dobindise de la celelalte 6 mamici. Mai departe , povestea vietii ei este identica cu cea din filmul "Not without my daughter!" Pentru cine nu l-a vazut, il recomand cu toata inima. E o poveste care iti sfisie inima dar care in acelasi timp te face sa pretuiesti tot mai mult daca te bucuri de o relatie normala si ai o viata de familie fericita. Prietena mea si fetita ei au reusit sa fuga din tara solui ei. Cineva le-a ajutat sa se stabileasca in vestul Europei. Pentru urmatorii 12 ani, au locuit in podul unei case in care erau in siguranta. Anny nu putea iesi nicaieri. Daca ar fi fost recunoscuta isi risca viata. Pe micuta Nelya care acum avea aproape 19 ani, tatal ei nu o mai putea cunoaste, asa ca ea era singura care putea munci ca sa se intretina pe ea si pe mama ei. Noaptea facea servici iar ziua statea ascunsa impreuna cu mama ei.
Au trecut anii si odata cu ei ceva din trista amintire s-a mai sters. Anny s-a recasatorit, Nelya a terminat facultatea si este medic in Europa de vest iar Jamal se pare ca a obosit sa le mai caute. Povestea vietii lor are un sfirsit fericit dar cite alte vieti sint supuse la acelasi tratament si nimeni nu poate sa faca nimic pentru ele! Acum doi ani ne-am intilnit, am povestit, am ris si am plins amindoua. Ne-a facut foarte bine. Cine a trait departe de tara si de prieteni stie ce inseamna o reuniune de felul acesta. Chiar daca vietile noastre nu se aseamana absolut, totusi am inteles durerea ei cumplita de a nu avea posibilitatea sa vada pe nimeni din cei cunoscuti pentru aproape 20 de ani. Acum Anny studiaza avocatura si spera sa poata lucra pentru familiile care trec prin aceeasi situatie ca a ei. Ce m-a impresionat la ea este ca in timpul cit a trait impreuna cu celelate sotii, nu a avut sentimente de gelozie sau ura impotriva lor. Le-a considerat si pe ele ca fiind victimele aceluiasi tip de viata si chiar s-a imprietenit cu ele. Asta a fost si unul din motivele pentru care a reusit sa plece. Nici una din consoarte nu au banuit ce are de gind sa faca. Ma bucur pentru ea si ii urez mult succez pentru restul vietii. Merita sa traiasca frumos si sa se bucure impreuna cu noua ei familie.